Pe aripile frunzelor uscate

Spune-mi tu cand sa ma dezbrac
Spune-mi cum sa ma intind pe bruma
Ca sa mai pot sa ma prefac
Ca iti sunt inca draga muza.

Si inca simt rece sub picioare
Pielea te striga prin camasa
Mi-e dor sa-ti mai cersesc un soare
Sa ma-nvelesti cu umbre fara masca.

Cand ma pictezi la tine-n suflet
Ti-aduci aminte tot de toamna?
Caci eu ma innec in sevalet
De cate ori ma mai stropesc cu cate o balada.

Si-mi ploua prin tavan cu frunze moarte
Iar ma coafeaza vantul ca pe un cuib de ciori
M-am dat cu gloss de buze degerate
Si inca mai astept sa-mi trimiti in zori buchetul cu fiori.

Trei luni te-am asteptat sub o umbrela
Sa bem un vin din cupa cu dorinte
Iar tu mi-ai adormit sub o himera
Beat de la atata suferinta.

De-ai fi stiut ca te iubesc chiar si pe fulgii de zapada
Te-ai fi intors sa chinui gerul cu focul de la un chibirit
Ai fi stiut ca timpul asta aprig n-o sa moara
Ca a mai trecut inca o toamna in care noi nu ne-am iubit.

Impartirea la iubire nu da cu rest

Dragostea nu se poate defini in cuvinte spun marii boemi ai lumii pentru ca este mai presus de explicatie si intelegere iar sentimentele nu pot fi citite decat pe buzele inimii . Unii spun ca ea dureaza ori 3 ani sau o eternitate dar ce te faci atunci cand iti dai seama ca ea nu exista deloc, ca este doar o plasmuire a unor oameni care din lipsa de ocupatie s-au apucat sa cearna zambete pe buzele altora , sa le cultive sperante naïve si sa-i imbete nonsalant cu zvacniri de pasiune .
Mai devreme sau mai tarziu joaca se termina iar cei puternici se ridica zambind din nisipul cald al presupusei fericiri , isi strang manunchiul de inimi furate si pleaca spre alte povesti fara macar sa intoarca privirea in urma lor unde zac debusolate toate amintirile , si urma de fiinta ce a crezut odata in basmul numit fermecator dar rece iubire. Nu stiu de ce ne lasam pacaliti atat de repede de sentimentul asta crud care desi este desfigurat de ranile atator suflete apare la usa inimii noastre mai edenic ca orice lucru . Dragostea asta este mai ceva ca o enigma . Am irosit atata cerneala si nici pana astazi n-am reusit sa-i conturam in linii fine esenta si ne chinuim neputinciosi sa-i sapam la radacina sperand ca intr-o zi o sa tasneasca toata seva intelesurilor ingropate prea adanc si prea tacut sub apasarea ei. Nici nu ne stim toti cei care am adormit visand frumos imbratisand duios plenitudinea iar a doua zi ne-am trezit singuri plangand pe o margine de pat fara sa ne dam seama ce ne doare si ce am pierdut. Pe noi nu ne-a invatat nimeni ce inseamna suferinta , dorul si dezamagirea iar nebuna asta de dragoste ni le-a aruncat in brate in graba atunci cand a plecat din viata noastra asa cum face ea de obicei abrupt , tacut si fara vreo explicatie. Nu s-a inventat manual care sa explice cum sa procedam cand nu mai stim cine suntem sau ce ne mai bate in piept , nu s-au inventat nici macar pastile care sa inchida ranile din suflet , sa anestezieze dorul si sa coaguleze valul dezamagirii. Avem insa un noroc imens ca noi oamenii suntem fiinte care renasc in fiecare zi mai puternice ca ziua de ieri. Stiu ca ma contrazic dar cu totii ne cunoastem povestea, traim viata cu intensitatea cu care palpita inima si ne urmam pasii facuti sacadat dar sigur pe urmele de ratiune. Ghinionul nostru este ca de cele mai multe ori cei doi razboinici pe care ii purtam in noi se lupta. Suntem niste campuri de lupta pe care macar odata in viata ingropam fie trupul searbad al ratiunii , fie lasam cenusa inimii sa se risipeasca dusa de suflul gandurilor bune , a deciziilor dureroase dar corecte. Culegem tot timpul experienta celorlalti si credem ca usor usor invatam cum sa domesticim iubirea , sa-i punem lesa de perfectiune dar de fiecare data cand ne iese in cale ne musca mai frenetic ca datile trecute si fuge turbata cu toate visele noastre de gat demonstrand inca odata ca doar propria experienta ne poate face sa-I punem lant.
Eu sunt inca un autor care si-a prapadit cerneala pe aceasta vesnica enigma dar spre deosebire de alti autori eu ma simt fericit ca mi-am golit sufletul de traire si am cusut gura inimii sa nu mai strige dupa ajutorul altui suflet. Maine o sa o pun sa asculte la infinit muzica ratiunii ca sa uite de dor sis a croiasca lacrimi pentru un viitor drept si luminos. Nu pot sa opresc lumea sa iubeasca pentru ca eu am uitat cum sa o fac dar pot doar sa arunc cu sfaturi bune in cei care merita. Iubiti azi ca si cum ar fi prima zi in care traiti acest sentiment si lasa-ti-va iubiti ca si cum ati cuprinde infinitul pentru ca maine nu se stie daca iubirea voastra sau a celor ce va iubesc va mai arde atat de intens sau se va fi stins. Iar pentru cei ce nu iubesc le urez sa se bucure de libertate caci pe langa iubire libertatea e singurul sentiment care mai bucura spiritul si inalta omul la gradul de implinire.

Din jurnalul cerului…P.S.

Ti-am pazit privirea dupa fiecare colt de perdea dat de noaptea gandurilor. Am uitat de multe ori sa-mi adun stele de pe buze de dragul mangaierilor tale si m-am grabit sa-ti trimit scrisori din pantecul amintirii mele pe culmile zilei , in bratele razelor de soare. Nu m-am simtit nici o clipa mai infinit ca atunci cand aripile rugilor tale mi-au cutreierat orizontul. Mi-e teama sa ma agat de toate dorurile risipite in vant de fiecare data cand mi-am desfacut nasturii ploii pe dantela pielii tale. Au fost atatia care m-au privit mut si inutil ca pe un papirus uscat de timp ce renaste zilnic doar din inertia existentei. Ar fi nevoie de o lume de boemi ca macar o secunda ceea ce conceptual pulseaza prin natura creatiei sa devina esenta suflului de trairi unice si indescifrabile in care sunt imbaiate micile ravase ce plutesc sub cantecul reflexiei mele . Tu , doar tu , ai fost singurul ravas care s-a deschis in palma mea intens ,real si tacut ca toate acele vorbe care nu au plecat niciodata din gurile inclestate ale lasilor dar care m-au sagetat timid cu un sir de priviri inlacrimate. Ma doare cand intruchipez doar efemerul, ma simt distant de lumea ta si chiar de as nega tot adevarul nu sunt decat un univers rece si prea inalt ca mana ta sa ma aline. Ma consoleaza faptul ca de fiecare data cand umanul tau te copleseste ma cauti si bati timid la usa nemuririi mele din pragul suferintei tale cu genele culcate pe-o margine de noapte. Asa va nasteti toti cu focul fericirii in priviri , cu timpul durerea va-nrobeste si va pleaca capetele iar in final cand ramane doar cenusa si trupul plange garbovit va cautati sperantele fugite acolo unde eu, cerul sunt dressing-ul sufletelor ratacite.
Nu sunt gelos pe tine sau pe altii si stiu ca o sa ma inseli cu o farama de pamant caci toti ati fost desenati pe panza lui , va amagiti cu iluzia eliberarii privind la mine dar muriti pin acelasi pat din care v-ati trezit sperand ca cerul o sa vina vreodata in ajutor pentru un simplu muritor.

Incursiune in mina sufletului

Tu nasti o lume cand clipesti
Si sufletul respira tot prin tine
Esti ca o carte de povesti
Un diamant crescut in mine.

Cand trupul uita sa traiasca
Tu inca poti a straluci
Si zi de zi te lumineaza
Simpla dorinta de a iubi.

Multi ti-au sapat adancul amintirii
Putini au dat de raul de cristale
Din care zboara nimbul nemuririi
Fara ca cineva sa stie cat te doare.

Degeaba te confuzi cu cerul
Sau cu tacerea negra din abis
Caci te umbreste creatorul
Si te transforma in oda ochiului proscris.

Clestar si beton…povesti nemuritoare

Noi oamenii lumii asteia suntem ca povestile din cartile copilariei , mult prea pregnante ca sa fie uitate dar prea metaforice ca sa fie adevarate si uite asa unii din noi ne-am updatat idealurile si existenta cu aceeasi poveste dar imbracata intr-o grafica modernista. Nu ne mai e drag sa ne privim ca pe niste palate de clestar in care magia edenica se transforma usor usor in fructul sanatos al pasiunii de a rationa pur care mai tarziu se omogeniza in nectarul zilelor de glorie. Poate ca nu e vina noastra dar sigur e a copiilor nascuti din pantecul timpului care sunt imuni la placerea de a simula paradisul cunoasterii si care nu-si doresc decat sa –si augmenteze radacinile futuriste impletite meticulos de la primul suflu al gandurilor pana la sufocarea totala a urcarei urme de inflorire spirituala. Azi suntem niste zgarie nori fondati de trecatorii ce s-au perindat in experienta noastra de viata fara sa se semneze. Toate capusele care au napadit peretii palatului nostru de clastar au drenat drumul blocurilor de fatarnicie al fiecarui etaj de dominatie. Ambitia si plasticitatea ne-au cosmetizat pana la detaliu complexele si au pus definitiv capacul somptuos al sobrietatii peste firava schela patrunsa de emotie. Ne-am trezit ,Iata ,fara vreo urma de distanta sau fara vreo masura de protectie povesti nemuritoare betonate in soclul unui oras dezolant , care stinge la picioare flacarile instinctelor cu mii de lacrimi de negare si arunca peste ochii onestitatii valul enigmatic si covarsitor al minciunilor desarte. Eu nu ma vreau nici palat de clestar nici zgarie nor cu toate ca sunt o poveste ci ma inchid fara zavor intr-o ruina . Pe peretii pictati de curcubeul iubirii stau agatate radiografiile sufletului meu. Prin acoperisul inimii mele picura zi de zi stele din noaptea ochilor tai. Inima mea beata s-a impiedicat de bataile inimii tale si a ramas de atunci intinsa pe podeaua emotiei sufland baloane de iluzie pe gaura cheii. In loc de perdele mi-ai tesut pe gene culorile unor vise implinite . Esti arhitectul fericirii mele , m-ai decorat cu mii de fluturi in stomac iar eu ca o ruina farmecata te-as incuia in cufarul cu dor , sa te pastrez in lantul pasiunii , sa ma mai imbat din cand in cand cu parfumul alinarii tale.
In lumea asta povestile se nasc si mor dar scrisul lor se mosteneste si fara voie tot pateaza mai aspru si mai arzator foaia plapanda si timida a anilor ce vin in zbor , palatul de clestar paleste dar se transoforma triumfator intr-un morbid zgarie nor.

Frumusetea…defectul perfect

Adormita dupa atatea filosofii dezvirginate de mintile pacatoase ale unor scobituri in care mai picura din cand in cand viata , mi-am luat foaia cu aventuri si un carbune de inspiratie si-am fugit pe drum. M-am decis sa fiu eu cea care inlantuie frumusetea pe muchea unui portret faurit tocmai din sufletul multimii ce ma incolacea saraca si ingandurata. Scandurile tocite ale unei banci timide au reusit in cele din urma sa-mi incetineasca dresurile cu o singura aruncatura d cui. De acolo am inceput sa fur fire de nisip de pe aripile vantului si s a le lipesc pe portretul perfectiunii. Din murmurul sfios al trecatorilor am tesut doua fasii de buze iar cu mirosul primavaratic al ciresilor ce plangeau deasupra mea cu mireasma fiecarei lacrimi de infinit am umplut narile unui nas care nu apucase sa respire. Ultima bucata de carbune a alunecat cu pasiunea ultimului strop de viata direct in abisul ochilor ciopliti de pe fiecare privire nascuta in umbra unor ganduri reci. Poate tarziu am realizat dar am amortit cu toata fiinta aplecata deasupra unei schite perfecte ,placata cu linii fine si abstracte , monument al demiurgului perfect. Nici prin cap nu mi-a trecut ca am omis sa mai lipesc pe ici pe colo cate un defect caci oamenii se intrec sa idolatrizeze un cliseu dar in final se-ndragostesc de cosmelia daramata a sufletului tau. Cu greu am luat hartia aia manzgalita cu zgarieturi ilustre si-am murdarit-o cu pamant dar nici atunci nu semana a realitate si am mototolit-o sperand ca urma degetelor calde ar inmuia singuratea unui inger efemer.Fara efect perfectiunea intacta sub conceptul meu a reusit sa moara finalmente crutata de bratele taioase ale unei foarfeci scoasa din imperfectul eu. M-am ridicat cu zambetul pe buze imbratisand curajul unui luptator caci in sfarsit am gasit pe toate fiecare trotuar posterele frumusetii calcate in picioare de pasii unor suflete curate… M-am grabit sa ma privesc in oglinda ochilor celor din jur si am inteles ca frumusetea nu-si face niciodata cuib in bratele aparentei ci se refugiaza in cel mai adanc gand , pe aripile cele mai inalte ale tandretii , in bratele cele mai stranse ale mangaierii si in cea mai puternica bataie a inimii.
Ulitma oara cand am cutreierat strazile am aruncat farame de unicitate ca vantul sa poata sa le imprastie si in sufletul celor care nu au invatat sa pretuiasca fericirea unui gram de frumusete izvorata din suflet.

Capodopera

Am luat lumea si-am legat-o de picior
Am decupat fericirea de pe fiecare chip
Am picurat peste tine dor
Si te-am pictat cu infinit.

Pe gene ti-am scluptat noaptea
Pe buze ti-am lipit cuburi de zahar
In par ti-am pastrat tacut soapta
In brate te-am patat cu flori de nufar.

Si mi-ai iesit iubirea-ntruchipata
Tablou al fericirii mele
Un inger bland cu chip de gheata
Si elixir al nemuririi grele.